Este 1 noiembrie, prima zi de iarna. Am simtit cu adevarat ca este iarna cand ieri mergand la cimitir am inghetat si mi s-au lipit narile asteptand preotul.......si era soare
Era exact ca acum sapte ani cand am am ingropat-o pe bunica, frig, senin si un soare imens.
Mi-e dor de ea, un dor sfasietor. E in firea lucrurilor sa iti ingropi bunicii si paintii dar tot doare enorm. Am incercat sa zambesc toata ziua, sa o comemorez exact cum si-ar fi dorit, sa nu privesc preotul, sa nu ma uit in ochii tristi ai mamei......am privit-o pe Ana. Doamne cat sunt de mandra ca i-am dat numele ei!!!
Te iubesc, acolo unde esti sunt convinsa ca ne privesti si esti alaturi de noi. Incerc sa nu te uit, incerc sa ii transmit Anei educatia pe care mi-ai dat-o mie, incerc sa ii dau macar o bucatica din copilaria mea......nu stiu cat voi reusi din pacate, nu mai sunt acele vremuri. Nu am unde sa o trimit la bunica la curte sau cu bunica la tara, la rude, nu am in ce copaci sa o invat sa se catere, nu am acoperisuri pe care sa le considere topogan. Copiii nu mai ies in spatele blocului si nici nu mai merg la "tara" - se intalnesc in parc sub stricta supraveghere a parintilor si isi etaleaza noile tzoale sau jucarii mecanizate. As vrea sa fie ca tine: o femeie puternica, mereu cu zambetul pe buze, indiferent de probleme sa aiba capul sus si sa fie mandra de ea.