inceputuri

Nu o sa incep chiar cu inceputul caci ar insemna sa scriu romane. M-am cunoscut cu viitorul sot inca de pe bancile liceului si am avut o relatie de weekend, el fiind student in Ploiesti si cu 2 ani mai mare ca mine, eu hotarand sa merg la Bucuresti la facultate. In momentul in care el a terminat ne-am mutat impreuna in Bucuresti iar la 4 ani de cand ne-am cunoscut am hotarat de ziua noastra sa ne facem un cadou si s a ne logodim, iar pentru ca ziua in care implineam 5 ani de iubire(18 septembrie 2004) pica intr-o sambata, urmatorul an am facut si nunta. Ne-am hotarat aproape imediat ca ne dorim un bebe si am intrererupt protectia. In 2005 tata s-a imbolnavit foarte rau si a suferit o operatie pe cord deschis, in care i s-a inlocuit un sfert din inima cu o bucata din silicon si s-a pricopsit si cu 5 by-pass-uri, am trecut si noi si el prin moment critice asa ca am hotarat sa ne mutam in Ploiesti pentru a fi mai aproape de parinti (acum privind in urma bine am mai facut caci daca nu eram noi s a il caram la fiecare criza la spital murea de mult ca salvarile vin mult prea greu) Ne-a fost mult mai bine acasa, aici aveam apartamentul nostrum unde nu plateam chirie si parintii erau aproape(la cateva strazi si socrii si parintii).

Si uite asa mergea viata inainte numai ca bebe nu venea. Dupa un an de incercari esuate am inceput sa ma” caut”. Tin sa va spun ca merg la ginecolog o data la 6 luni inca de cand eram virgina, la acelasi ginecolog care mi-a replicat ca probabil nu fac destul sex, ca am niste chisturi care apar si dispar dar sa mai incerc macar inca 2 ani. Eram ingrozita de neprofesinoalismul ei. Avand in vedere ca ma ingrasasem foarte rau am hotarat sa merg la un endocrinolog. Asa am aflat ca sunt bolnava de SOP (sindromul ovarelor polichistice) care se mainifesta evident prin chisturi ovariene, obezitate, pilozitate, sintome pe care ginecologul putea sa le observe de la o posta dar nu le-a vazut. La recomandare endocrinologului am mers la alt ginecolog si la un nutritionist. Si uite asa a inceput o noua etapa in viata mea, o perioada de cosmar: pastille, teste, medici, analize, ecografii transvaginale, faimosul “hai acu ca sunt fertile si am si temperature buna”, teste de ovulatie, stat cu picioarele in sus, teste de sarcina cu o singura liniuta si cu lacrimi… In noiembrie 2007 noul ginecolog mi-a zis ca ultima sansa e vitro. Plangeam in hohote… imi doream o fetita pe care sa o cheme Ana ca pe bunica mea. Am mers acasa si i-am spus sotului ca numai pot, ca vreau o pauza si am hotarat ca incepem din nou tratamentul in ianuarie. Am avut o luna grea la service in care pur si simplu m-am detasat de problemele personale.

Pe 24 decembrie ma intreaba sotul daca nu cumva trebuia sa imi vina, i-am zis ca ba da dar sa nu isi faca iluzii ca oricum am intrerupt tratamentul. Seara am fost la prietenii nostri (viitorii nasi) iar cand am plecat de la ei m-am trezit ca opreste la farmacia non-stop din centru si cumpara un test de sarcina. I-am zis ca eu nu mai fac teste ca daca oi avea burta la gura inseamna ca sunt gravid daca nu eu nu mai vreau sa plang sis a sper degeaba… pana la urma am convenit ca eu urinez si el face testul, cronometreaza si citeste rezultatul. Nu o sa uit niciodata cum stateam la 12 noaptea 24-25 dec in fata bradului, ascultam colinde si sotul ma zice din baie ca nu sunt gravid ca au iesit 2 liniute… am inceput sa rad crezand ca glumeste si i-am explicat ca daca ar fi 2 inseamna ca va fi tatic dar cum nu sunt caci glumeste…. Nu glumea. Mosu ne adusese cel mai frumos cadou din viata noastra.

A urmat o sarcina usoara, in care mi-am facut toate poftele, am fost la mare, la munte in luna a 9-a, la nunti, botezuri – toata lumea imi zicea ca sunt nebuna ca o sa nasc pe drumuri. Singurele emotii au fost in primele luni pana am aflat ca e totul ok caci in prima luna nestiind ca sunt gravid mergeam la dentist si facusem radiografii si anestezii. Toata lumea imi zicea ca fac baiat, ca am moaca de soacra dar DD mi-a dat exact ce mi-a dorit: o fetita. Am continuat sa merg la acelasi ginecolog, urmand sa nasc la Campina caci acolo lucra la maternitate.

Pe 15 august am fost la Campina la control, o caldura infernala, am stat 5 ore in picioare si am asteptat-o pe doamna dr. sa iasa dintr-o nastere, m-a controlat si mi-a zis ca mai dureaza caci nici dopul nu imi cazuse. Noaptea la 3 am vrut sa ma duc la toaleta dar cand sa ma dau jos din pat am simtit ca sunt uda, m-am dus la baie si mi-a mai curs un pic de lichid. Nu aveam contractii si nici dureri. Am facut un dus, i-am calcat sotului o camasa, m-am uitat la un documentar la tv (culmea despre nastere la 4 dimineata), am facut cafea si cu inima in dinti, la 6 dimineata mi-am trezit sotul. I-am zis ca eu cred ca mi s-a rupt apa dar nu sunt sigura si oricum e posibil sa nu nasc in acea zi ca am vazut eu la tv ca poate sa dureze si 24 de ore decand ti se duce dopu. Vorbind cu mine pune man ape partea mea de pat si incepe sa tipe ca sunt nebuna ca patul e fleasca, am pus si eu mana si intradevar nu cursese cum am crezut eu un pic. La 6.30 am sunat-o pe dr si mi-am dat intalnire cu dansa la 8 la maternitate. Cand am ajuns si m-a consultat aproape nu mai aveam de loc lichid si pt ca nu aveam nici dureri nici contractii m-au pus direct pe perfuzii si injectii, la 10 au inceput durerile. Eram pregatita psihic pentru orice fapt pentru care am rezistat fara tipete si urlete ba pot spune ca intre contractii reuseam sa ma relaxes si aproape ca adormeam asa ca intr-un lesin, singura chestier care ma deranja era ca colega mea de suferinta tipa de mama focului, era un copil de 17 ani, tare mila imi era de ea. La 14.25 m-au urcat pe masa la 14.30 am nascut . Pentru ca mi-au recoltat celule stem nu au mai apucat sa imi arate copilul dar mi-au zis ca e fetita, de 3.300 si 51 cm. Acum a inceput chinul… ma taiasera mult si m-am si rupt pe taietura, anestezia locala nu a prins… asa ca am fost cusuta pe viu timp de 2 ore, timp in care alte 2 asistente se chinuiau la ambele maine sa imi ia sange… nu mai aveam vene. Am plans si am tipat cum nu am facut-o niciodata, toata lumea mi-a vorbit de nastere dar nimeni de cusatura… nu eram pregatita pentru asta. M-am Calmat in momentul in care mi-au zis ca daca mai plang ma sedeaza si nu o sa mai pot alapta. Dr a fost minunata mi-a stat alaturi 13 ore de travaliu si a fost o draguta dar neonatalul lasa de dorit. Mi-au zis ca fetita e ok dar ca o sa o pot vedea atunci cand voi fi in stare sa ma duc sa o iau in brate si sa stau pe scaun si sa alaptez- niste nenorocite. Am vazut-o in poza facut de sot imediat dup ace am nascut. Am incercat sa merg sa o vad dar la fiecare ridicare lesinam si oricum nimeni nu se oferea sa te ajute. A doua zi de dimineata, sprijinita de alta pacienta si pereti am reusit sa ajung la sala de alaptat unde ma uitam ca proasta la 2 ladite cu sarmalute si trebuia sa imi recunosc cumva copilul, pana la urma am observant ca au etichete si citind la fiecare am descoperit-o pe EA.

Nu era cum mi-o imaginasem, noi suntem blonduti, era bruneta si cu par lung de vreo 5 cm si semana leit cu mine. Era si este de o mie de ori mai frumoasa decat mi-o imaginasem. E cuminte si papa muult, de la 1 luna jumate doarme singurica, si doarme toata noaptea, gangureste si rade in tot timpu cat e treaza, ne inveseleste fiecare clipa. Nu am crezut niciodata ca poti rade cu lacrimi in fiecare zi, indiferent de ce probleme sau dureri ai. Am primit exact ce mi-am dorit, nu stiu daca ma intelegeti dar mi-am dorit-o pe EA, si am iubit-o din prima clipa in care am stiut ca creste in mine si o iubesc in fiecare minut din ce in ce mai mult.

Au trecut toate problemele (mi-au scos ultima ata de pe col cand Ana a facut 2 luni, timp in care in fiecare weekend mergeam sa mai imi scoata cate o ata), a meritat fiecare efort, si fiecare lacrima, acum o am pe Ana